Poate instanța de judecată să soluționeze ordonanța de plată dacă există clauză compromisorie în contract?
av. Ruxandra Câmpian-Chendea
Ce este arbitrajul și ce avantaje prezintă? Ce este clauza compromisorie?
Comparativ cu acțiunile în instanță, arbitrajul prezintă suficiente și importante avantaje, din păcate necunoscute și neacceptate de majoritatea justițiabililor.
Printre aceste avantaje se numără cele privind: cuantumul mult mai redus al cheltuielilor arbitrale față de cheltuielile de judecată într-o acțiune de drept comun; libertatea părților de alegere a arbitrilor specializați, independenți și imparțiali care să judece litigiul; timpul mult mai redus de soluționare a cauzei față de o acțiune comună; procedura simplificată; caracterul definitiv și executoriu al hotărârii arbitrale.
Printr-o clauză compromisorie părțile pot conveni ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acest contract să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor sau făcându-se referire la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.
Arbitrajul este astfel o formă alternativă de soluționare a diferendelor, în care părțile convin ca, în loc să recurgă la o acțiune în instanță, diferendul lor să fie soluționat de un terț, persoană fizică sau instituție arbitrală, a cărui hotărâre să aibă caracter obligatoriu și definitiv pentru ele.
Libertatea părţilor dintr-o convenţie de arbitraj nu este însă nelimitată, existând și litigii care nu sunt arbitrabile. Ca regulă, legea exclude din domeniul arbitrajului acele tipuri de litigii care, pe de-o parte, privesc starea civilă şi capacitatea persoanelor, relaţiile de familie, iar pe de altă parte, se referă la drepturi asupra cărora părțile nu pot să dispună, fie pentru că acestea sunt de ordine publică sau interesează ordinea publică, fie pentru că s-a încălcat o normă de ordine publică.
Ce alte proceduri are la îndemână creditorul neplătit, parte a unui contract de vânzare?
Din vânzarea-cumpărarea unui bun se pot naște numeroase litigii patrimoniale, cele mai comune fiind cele care decurg din neexecutarea, respectiv executarea necorespunzătoare a contractului.
În funcție de existența sau inexistența în contract a unei clauze compromisorii valide și operante, creditorul obligației neexecutate are deschisă fie calea arbitrajului, fie calea acțiunii în fața instanței judecătorești, de regulă, cele 2 căi excluzându-se una pe alta.
Printr-un raționament legal și de înțeles, când valoarea creanței este mai mică și/sau dreptul creditorului rezultă neîndoielnic din înscrisuri, acesta va fi tentat să urmeze una din procedurile speciale și rapide de recuperare a creanțelor prevăzute de Codul de procedură civilă și să sesizeze instanța de judecată cu o cerere de ordonanță de plată, chiar și în prezența clauzei compromisorii. Pentru ordonanța de plată taxa judiciară de timbru este de 200 lei, iar timpul de soluționare este redus.
Important de menționat este că, atunci când există o clauză compromisorie însă creditorul se adresează totuși instanței de judecată, aceasta din urmă va rămâne competentă să soluționeze cauza, însă doar în anumite situații, cum ar fi dacă debitorul nu formulează apărări sau nu invocă existența clauzei compromisorii.
Ce se întâmplă atunci când debitorul dintr-o ordonanță de plată se prevalează de clauza compromisorie? Mai poate instanța de judecată să soluționeze cauza sau competența soluționării ei aparține instituției de arbitraj?
Răspunsul la această întrebare este disputat atât în doctrină, cât și în practică.
Având în vedere că ”încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești” răspunsul inițial ar fi că nu, instanța de judecată nu va putea soluționa ordonanța de plată în prezența convenției de arbitraj.
Dar situația nu poate fi tranșată atât de ușor și fără a fi analizate următoarele aspecte, care conduc la un răspuns diferit și nuanțat, în sensul că instituția de arbitraj nu poate soluționa ordonanța de plată:
1) Procedura ordonanței de plată este reglementată de dispoziții speciale ale Codului de procedură civilă, competența exclusivă de soluționare revenind instanțelor judecătorești competente pentru judecarea fondului cauzei.
2) Procedura specială a ordonanței de plată nu poate fi utilizată în cadrul arbitrajului în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, care să dea satisfacție principiului libertății contractuale de a supune jurisdicției private a arbitrajului orice fel de litigii patrimoniale și care pot face obiectul unor tranzacții.
În susținerea caracterului nonarbitrabil al ordonanței de plată sunt și următoarele argumente:
2.1) Ordonanța de plată poate fi desființată numai printr-o cerere în anulare, pentru motive expres prevazute de art. 1.024 Cod proc. civilă, cerere care se soluționează de către ”instanța care a pronunțat ordonanța de plată, în complet format din 2 judecători”.
Pe de altă parte, hotărârea arbitrală poate fi desființată numai printr-o acțiune în anulare, pentru motive strict și limitativ prevăzute la art. 608 Cod proc. civilă, acțiune care se soluționează de curtea de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.
Dacă acceptăm că instanța arbitrală ar putea să aplice procedura specială a ordonanței de plată, în temeiul clauzei compromisorii, s-ar ajunge la situația în care ordonanța dată de arbitrii să fie susceptibilă de anulare doar în condițiile art. 1.024 Cod proc. civilă, contrar normelor instituite de art. 608 și urm. din Codul de proc. civilă, situație care ar însemna ca arbitrii să pronunțe o hotărâre contrară ordinii publice.
2.2) În regulamentele instituţiilor europene privind instituirea unor proceduri europene pentru pretenţii de mică importanţă ori privind injoncţiunea de plată, arbitrajul este sustras de la aplicarea acestor proceduri. Reglementarea internă în materie nu poate face abstracţie de reglementările europene.
Dacă instanța de judecată sesizată cu o cerere de ordonanță de plată se declară necompetentă prin prisma existenței unei convenții arbitrale, instanța își va declina competența în favoarea instituției pe lângă care funcționează arbitrajul, care, în temeiul hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare constituirii tribunalului arbitral, conform art. 554 alin. (1) și art. 132 alin. (3) Cod proc. civilă.
În cazul în care nici tribunalul arbitral nu se consideră competent, conflictul de competență va fi soluționat de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
Aplicații contradictorii în practică
Într-o speță recentă, Judecătoria Beclean a admis excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, invocată de debitor prin raportare la clauza compromisorie din contract și a respins cererea de ordonanță de plată, obligând creditorul la suportarea cheltuielilor de judecată.
În esență, instanța a reținut că, este adevărat că procedura specială a ordonanței de plată nu poate fi soluționată pe calea arbitrajului, însă nu poate face abstracție de existența clauzei compromisorii invocată de debitor, motiv pentru care s-a declarat necompetentă, fără a declina cauza.
Prin această soluție instanța, (i) s-a pronunțat inadmisibil asupra (ne)competenței altui organ cu activitate jurisdicțională, (ii) pe de-o parte, a refuzat să dea valoare competenței sale exclusive pentru cererea care privea o procedură specială, (iii) iar pe de altă parte, a încălcat prevederile legale care o obligau la declinarea competenței către organul cu activitate jurisdicțională competent (instituția arbitrală).
Concluziile care se pot extrage:
a) Instanța de judecată sesizată cu o cerere de ordonanță de plată ar trebui să rămână competentă să soluționeze procedura specială, chiar dacă părțile au încheiat o convenție arbitrală și chiar dacă debitorul pârât invocă această convenție în fața instanței;
b) Dacă instanța nu se va considera competentă, aceasta are obligația declinării cauzei în favoarea instituției arbitrale, care își va verifica propria competență.