În cazul în care o persoană fizică nu are fonduri bănești disponibile pentru plata datoriilor, aceasta poate recurge la procedura insolvenței astfel cum aceasta este reglementată de Legea 151/2015. Persoana fizică poate opta fie pentru procedura de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a datoriilor sau, în cazul în care aceasta consideră că situaţia sa financiară este iremediabil compromisă şi un plan de rambursare a datoriilor nu are șanse de reușită, aceasta poate solicita direct instanţei judecătoreşti competente deschiderea procedurii judiciare de insolvenţă prin lichidare de active. În situația în care persoana fizică  are o datorie de cel mult 10 salarii minime pe economie, nu are bunuri sau venituri urmăribile, are peste vârsta standard de pensionare/şi-a pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, aceasta poate recurge la procedura insolvenței în formă simplificată.

Una dintre condițiile prevăzute de lege pentru formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței este ca valoarea datoriilor persoanei fizice să fie cel puțin egală cu valoarea însumată a 15 salarii minime pe economie în cazul în care persoana fizică inițiază  procedura de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a datoriilor sau procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active. În cazul în care persoana fizică inițiază  procedura de insolvenţă în formă simplificată, valoarea datoriilor trebuie să fie cel puțin egală cu valoarea însumată  a 10 salarii minime pe economie.

Creanţa în baza căreia s-a deschis procedura insolvenţei este înregistrată de administratorul judiciar, în baza documentelor justificative ataşate cererii de deschidere a procedurii, fără a fi necesară depunerea unei cereri de admitere a creanței. În schimb, în cazul în care creditorul înțelege să calculeze și penalități de întârziere până la data deschiderii procedurii insolvenței, aceasta are obligația de a depune declarație de creanță pentru această din urmă sumă.

Ca regulă, răspunsul la prima întrebare e unul negativ. Cele mai multe contracte se încheie valabil și produc efecte din momentul în care părțile s-au pus de acord (e.g. asupra bunului vândut și asupra prețului), fără a fi necesară semnarea unui înscris. Doar prin excepție, anumite contracte pentru care legea impune această condiție (e.g. vânzarea terenurilor și a construcțiilor) se încheie condiționat de semnarea unui înscris (e.g. autentic notarial).

Prezența martorilor la încheierea contractului este de regulă inutilă, pentru că părților între care se încheie contractul li se va permite de cele mai multe ori să probeze încheierea și conținutul contractului doar prin înscrisuri, nicidecum prin declarația martorilor. Așadar, înscrisul nu condiționează încheierea contractului, dar e util pentru probarea lui (e.g. într-un eventual proces legat de neexecutarea lui).

Răspunsul va fi de cele mai multe ori negativ. Un eveniment de forță majoră (care este absolut imprevizibil și/ sau ale cărui consecințe sunt de neînlăturat), chiar dacă generalizat – asemenea unei pandemii – nu atrage încetarea tuturor contractelor aflate în derulare la data la care se produce. Vor fi afectate doar contractele care, urmare a evenimentului de forță majoră, devin imposibil de executat (e.g. transportul internațional de persoane, ca urmare a închiderii granițelor statului din care are loc plecarea sau ale statului de destinație). În măsura în care imposibilitatea este definitivă, contractul va fi desființat, iar dacă imposibilitatea e una temporară, contractul e doar suspendat până la dispariția ei.

Ca regulă, răspunsul este unul negativ. Niciuna dintre părțile care au încheiat contractul nu va putea refuza să îl execute, tot astfel cum nu va putea nici să îl modifice sau să îl desființeze fără acordul cocontractantului.

Doar prin excepție, dacă însuși contractul sau legea (e.g. cazul celui care a închiriat o locuință) îi conferă contractantului acest drept (zis de denunțare unilaterală), beneficiarul va putea să desființeze unilateral contractul, nemaifiind așadar ținut la executarea lui. 

Acest cuvânt e utilizat – în mod incorect – de publicul larg pentru a denumi garanția personală oferită, spre exemplu unei bănci, pentru eventualitatea în care debitorul (care a beneficiat de un împrumut) nu va restitui el însuși suma datorată.

Garantul personal („girantul”) se obligă să plătească el însuși, dacă debitorul principal nu o va face. Prin urmare, banca sau un alt creditor, va putea trece inclusiv la executarea silită a garantului personal, dacă debitorul nu restituie suma datorată.

Situația diferă în cazul în care garantul a ipotecat un bun propriu. Banca (sau un alt creditor) nu va putea să îi pretindă plata, însă va putea să îi vândă silit bunul ipotecat, reținând din prețul obținut o sumă echivalentă cu cea datorată de debitor.

Proprietatea se dobândește încă de la încheierea contractului (e.g. de vânzare), iar înscrierea în cartea funciară are doar rolul de asigura protejarea legală a dreptului în relația cu celelalte persoane.

De asemenea, faptul că o persoană figurează în cartea funciară ca proprietar al unui imobil – teren sau construcție – nu este o garanție absolută că acea persoană este într-adevăr proprietar. Dacă, spre exemplu, în cartea funciară este menționată existența unei acțiuni în instanță prin care se contestă valabilitatea contractului prin care cel înscris a dobândit proprietatea e recomandată consultarea unui specialist înainte de încheierea unui eventual contract de vânzare cu privire la imobil.

Astfel de situații se descoperă cel mai frecvent la inițierea demersurilor de construire când din certificatul de urbanism, spre exemplu, reiese interdicția de construire pentru că terenul a fost afectat unei cauze de utilitate publică. Nu puține sunt și situațiile în care terenurile, chiar înainte de a fi expropriate potrivit procedurilor legale, sunt folosite în fapt de expropriator iar proprietarul de drept se vede neputincios în fața autorităților deoarece este lipsit atât de imobilul deținut în proprietate cât și de orice fel de justă și, cu atât mai puțin prealabilă, despăgubire. Juridic, astfel de situații sunt denumite exproprieri în fapt.

În asemenea situații singura variantă pentru expropriat este demararea unei proceduri judiciare în cadrul căreia să solicite acordarea despăgubirilor cuvenite și neacordate în urma afectării imobilului (deținut în proprietate privată) unei cauze de utilitate publică, pornind de la premisa incidenței unei exproprieri în fapt.

Cu toate că termenele în care persoanele îndreptățite aveau posibilitatea depunerii notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, există un număr ridicat de dosare administrative nesoluționate până în prezent. Fără a putea furniza un răspuns categoric (deoarece depinde de fiecare caz concret) putem afirma faptul că în baza notificărilor depuse în termenele stabilite de Legea 10/2001 și în prezent se pot obține despăgubiri.

Termenele și procedura concretă sunt reglementate de prevederile Legii nr. 165/2013 și autoritățile la care persoanele îndreptățite se pot adresa pentru obținerea informațiilor legate de dosarele administrative sunt Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Sigur că aceste autorități pot și au obligația să furnizeze informațiile solicitate, în măsura în care li s-a transmis deja dosarul administrativ din partea autorităților competente la nivel local (ex. primarul). În măsura în care dosarele nu au fost transmise autorităților centrale informațiile legate de dosarele administrative se pot obține de la autoritățile locale competente.

În astfel de situații procedura de urmat este contestarea deciziei pe cale judecătorească în termen de 30 de zile de la comunicarea ei persoanei îndreptățite. În urma recentelor modificări aduse Legii nr. 165/2013 a fost simplificată procedura prin prisma faptului că instanța competentă nu este exclusiv Tribunalul București ci tribunalul de la locul situării imobilului pentru care au fost acordate despăgubirile. În acest mod demararea unei astfel de proceduri devine mult mai accesibilă pentru justițiabil care, printre altele, nu va mai fi ținut să suporte eventuale costuri suplimentare de deplasare la București.

În cadrul acestei proceduri justițiabilul poate face dovada că valoarea imobilului prin prisma criteriilor legale stabilite de Legea 165/2013 este mai ridicată cu consecința obligării autorității competente la emiterea unei noi decizii.

Nu în ultimul, trebuie să atragem atenția asupra faptului că până recent evaluarea imobilelor pentru stabilirea despăgubirilor a avut loc în temeiul grilelor notariale din anul 2013, însă ca urmare a celor mai noi modificări legislative această evaluare, în prezent, are loc potrivit grilelor notariale în vigoare de la data emiterii deciziei.

Deoarece soluționarea unui litigiu prin concursul instanței de judecată poate dura un timp îndelungat și presupune cheltuieli mari, consumatorii au posibilitatea reglementată prin OG nr. 38/2015 de a apela la soluționarea alternativă a litigiilor (procedura SAL). În sistemul bancar această competență este atribuită legal și exclusiv Centrului de Soluționare Alternativă a Litigiilor din domeniul Bancar (Centrul SAL sau CSALB).

Accesul consumatorului la această procedură se realizează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: a) se face dovada că, în prealabil, s-a încercat soluționarea conflictului în mod direct cu comerciantul; b) conflictul nu a mai fost examinat anterior de către CSALB și în privința acestuia nu s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească sau arbitrală definitivă; c) cererea consumatorului trebuie să fie formulată în termen de un an de la data la care aceasta a fost prezentată comerciantului sau de la data producerii faptei care a dat naștere litigiului; d) litigiul nu este promovat cu rea-credință și nu este ofensator; e) litigiul intră în competența Centrului SAL, potrivit art. 21 din OG nr. 38/2015.

Fiind în prezența unor contracte standardizate, de adeziune, în marea majoritate a situațiilor consumatorii înțeleg prea puțin din totalitatea costurilor creditului pe care și-l asumă. În mod normal orice modificare a contractului pe parcursul derulării sale poate avea loc printr-un act adițional încheiat de părți în acest sens, însă nu puține sunt situațiile în care băncile își rezervă drepturi de modificare unilaterală a convenției.

Astfel, modificarea valorii ratelor de credit poate avea motive din ce în ce mai variate, printre care amintim o dobândă fixă transformată în una variabilă (în lipsa unor criterii clare de determinare ale marjelor de variabilitate), comisioane de administrare precum și orice alte comisioane neaduse expres la cunoștința consumatorului. Într-o atare situație, consumatorul, într-o primă etapă, este sfătuit să obțină un grafic de rambursare de la bancă iar în măsura constatării unor costuri necunoscute acestuia la data creditării poate obține anularea clauzelor care le conțin ca fiind abuzive și recuperarea sumelor achitate în temeiul lor. În același timp se poate obține și anularea clauzelor care permit băncilor modificarea unilaterală a contractului pentru a evita pe viitor modificări neasumate ale convenției și implicit a costurilor de creditare.

Atunci când o persoană solicită ștergerea datelor sale cu caracter personal (”dreptul de a fi uitat”), de exemplu atunci când acestea nu mai sunt necesare pentru scopul inițial al prelucrării, operatorul nu este, totuși, obligat să facă acest lucru, dacă:

– prelucrarea este necesară pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare și la informare (ex.: libera exprimare pe rețelele de socializare și libertatea presei);

– trebuie să păstreze respectivele date în temeiul unei obligații legale;

– există motive de interes public care justifică stocarea datelor, cum sunt cele legate de sănătatea publică, medicina muncii, gestionarea sistemelor și serviciilor de sănătate;

– prelucrarea este necesară în scopuri de arhivare în interes public, de cercetare științifică și istorică (ștergerea datelor va fi posibilă doar atunci când acest fapt nu face imposibilă sau nu afectează în mod grav realizarea obiectivelor prelucării);

– stocarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanță.

Programul de vizită al unui minor poate fi oricând modificat în cazul în care părintele care locuiește cu minorul formulează o acțiune în instanță prin care dovedește schimbarea împrejurărilor avute în vedere la momentul pronunțării primei sentințe. Cu alte cuvinte, atunci când părintele ce are drept de vizită începe să aibă un comportament caracterizat prin neglijență, nepăsare, lipsă de implicare în viața minorului, etc.,  instanța de judecată poate modifica programul de vizită la solicitarea celuilalt părinte.

Atât în cazul ordinului de protecție provizoriu emis de către polițiști cât și în cazul ordinului de protecție emis de către instanța de judecată, se poate dispune măsura evacuării din locuința comună a soțului/soției ce exercită acte de violență domestică indiferent dacă persoana în cauză este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din care este evacuat. In astfel de situații, persoana evacuată are posibilitatea de a solicita autorităților locale găzduire în centrele rezidențiale pentru persoanele fără adăpost.

Potrivit prevederilor OUG nr. 111/2010 angajatorul nu poate dispune încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu timp de 6 luni de la revenirea definitivă a salariatei în unitate. Interdicția nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, în condițiile legii.

În unele cazuri poate părea o măsură împovărătoare pentru angajator, însă în toate cazurile interdicția reprezintă o măsură de protecție socială pentru a permite readaptarea și stabilitatea în muncă.

Cu toate acestea, norma legală nu exonerează salariata de răspunderea disciplinară în perioada de 6 luni, aceasta putând fi atrasă în condițiile și cazurile prevăzute de lege, angajatorul putând stabili orice sancțiune disciplinară, mai puțin cea a concedierii.

De menționat este și faptul că salariata are dreptul de a se întoarce la același loc de muncă sau, dacă acest lucru nu (mai) este posibil, la un loc de muncă echivalent sau similar care să corespundă contractului sau raportului de muncă.

Conform legislației actuale – Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice – personalul care deține titlul științific de doctor, indiferent de data obținerii acestuia și care își desfășoară activitatea profesională de bază în domeniul de activitate în care deține titlul, beneficiază de o indemnizație lunară în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.

Așadar, cei care primeau sporul de doctorat (ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază) în baza legislației anterioare, beneficiază în prezent de o indemnizație în cuantum fix dar diferit de valorile precedente.

În ce privește îndeplinirea condiției referitoare la desfășurarea activității ”în domeniul pentru care deține titlul” este de înțeles că acest aspect trebuie să fie analizat pentru fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele prezentate de client. În esență, această condiție nu ar trebui să limiteze activitatea salariatului la specializarea doctoratului, ci trebuie să privească întregul domeniu pentru care deține titlul științific.

Salariatul care îndeplinește activitatea de telemuncă (telesalariat) își va îndeplini atribuțiile specifice funcției în locurile pe care le-a convenit cu angajatorul, folosind tehnologia informației și comunicațiilor. În astfel de situații riscul scurgerii informațiilor confidențiale este crescut dacă, spre exemplu, va utiliza canale de comunicații neprotejate.

Pentru a preveni sau diminua astfel de riscuri, contractul individual de muncă trebuie să cuprindă clauze specifice cu privire la protecția informațiilor confidențiale și responsabilităţile părţilor, în funcţie și de locul/locurile desfăşurării activităţii de telemuncă. Raportat la conținutul clauzelor se va putea asigura respectarea de către telesalariat a obligațiilor instituite prin lege și cele prevăzute de regulamentul intern și/sau contractul colectiv de muncă aplicabil.

Complementar, întreaga activitate a angajatorului va trebui să fie atent analizată din punct de vedere tehnic, juridic și al eventualelor consecințe, cu integrarea obligatorie a cerințelor GDPR în procedurile de lucru existente.

Indiferent de calitatea creditorului, în măsura comunicării unei somații privind declanșarea executării silite cu privire la o creanță pe care nu o recunoașteți sau știți că ați stins-o în trecut, trebuie utilizată procedura contestației la executare, pentru a putea obține încetarea procedurii demarate. Contestația la executare se poate face în termen de 15 zile de la primirea primelor acte de executare silită și se judecă de instanța de executare, care este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.

În măsura în care creditorul este o societate de recuperări de creanțe șansele sunt foarte mari ca aceste creanțe să nu mai poată fi executate silit pentru că a intervenit prescripția sau creanța chiar a fost stinsă în trecut. De asemenea, executarea demarată de astfel de societăți, printre altele, poate fi anulată și pentru neregularități legate de modalitatea în care aceasta a formulat chiar cererea de executare silită.

Nivelul alcoolemiei este cel care conduce la clasificarea unei fapte ca fiind contravenție sau infracțiune. Astfel, potrivit Codului Rutier fapta este contravenție si se sancționează cu amenda (de la 9 la 20 puncte-amendă) și suspendarea dreptului de a conduce pentru 90 zile dacă aparatul etilotest indică o concentrație sub 0,4 mg alcool pur în aerul expirat sau îmbibația alcoolică din sânge este sub 0.80 g/l.

Potrivit Codului Penal, fapta este infracțiune în măsura în care aparatul etilotest indică o valoare de peste 0,4 mg alcool pur în aerul expirat sau daca îmbibația alcoolică depășește valoarea de 0.80 g/l alcool pur în sânge și se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani sau cu amendă penală. În ceea ce privește permisul de conducere, acesta este reținut pe toată durata cercetărilor.

Suspectul și inculpatul beneficiază de anumite drepturi specifice reglementate de lege în vederea garantării unei apărări concrete și efective. În acest sens este și dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal.

 Organele de urmărire penală sunt obligate să comunice atat suspectului cat si inculpatului că, dacă refuză să dea declarații nu vor suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă vor da declarații, acestea vor fi folosite ca mijloace de probă împotriva lor.        

In plus, suspectul și inculpatul au dreptul de a fi asistați de un apărător ales, care, conform legislației în vigoare, are posibilitatea de a studia dosarul și de a pregăti strategia care urmează să fie adoptată, înainte de a da orice declarație.

Au fost numeroase situații în care organele de urmărire penală nu au permis prezența apărătorului ales al martorului, la momentul audierii acestuia. Motivul invocat a fost faptul că acest drept nu este reglementat de legislația in vigoare.

Această problemă pare să fi fost tranșată relativ recent de către Curtea Constituțională. În esență, Curtea Constituțională a apreciat că modificările aduse Codului de procedură penală sunt rezultatul voinței legiuitorului, care a intenționat să permită asistarea martorului de către avocat. Pe de altă parte este important de știut faptul că acest drept este conferit și de legislația europeană.

În concluzie, persoanele audiate în calitate de martor în cadrul procesului penal pot beneficia de asistența juridică a unui avocat, iar organele judiciare nu pot îngrădi martorilor acest drept.

În cazul în care sunteți implicați într-un dosar penal care încă nu a fost soluționat, codul de procedură penală reglementează o cale legală prin care se poate solicita urgentarea procedurii.

Această procedură se numește contestația privind durata procesului penal. Potrivit Codului de procedură penală, dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație, solicitându-se accelerarea procedurii.

Durata rezonabilă a procedurii înseamnă 1 an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale, 1 an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecății în primă instanță și 6 luni de la sesizarea instanței cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.

Însă, pentru a obține o soluție favorabilă, nu este suficientă doar trecerea perioadei de timp menționată. Instanța de judecată va analiza caracterul rezonabil al duratei procedurii prin raportare la mai multe elemente, care în măsura în care nu sunt incidente vor conduce la pronunțarea unei soluții de respingere a cererii.

O persoană care este citată ca martor într-un proces penal are obligația să dea declarații în cauză fără a putea să refuze. Martorul se bucură de dreptul de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare doar în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina.

Cu toate acestea, martorul nu poate invoca dreptul la tăcere pentru a justifica neprezentarea în fața organului judiciar sau pentru a refuza să depună jurământ. În schimb, dacă pe parcursul audierii se constată că martorul face declarații prin care se autoincriminează, organul judiciar are obligația legală de a-i aduce la cunoștință dreptul la tăcere.

În concluzie, doar din acest moment aveți posibilitatea de a refuza să dați declarații cu privire la aspecte care ar putea să determine schimbarea calității din martor în suspect sau inculpat.